Două cuvinte 🙂 Fiecare cu definiția lui de dicționar și accepțiunea lui în uz. Foarte asemănătoare, ai zice. Totuși, în relația cu mâncarea, doar unul ne ajută. Și nu e doar semantică. E cam așa:
Plăcerea e ceva ce răsare strict din afara omului și durează puțin. În plus, orice plăcere are un counterpart dureros. Vine la pachet un disconfort ulterior, cauzat fie de caracterul ei efemer, fie de obiectul plăcerii în sine. Să-l luăm, bunăoară, pe fratele Snickers – o să ziceți că am ceva cu el, zău, n-am, ba chiar îmi place, îmi oferă… plăcere 🙂 Ei, plăcerea asta, accesată recurent de câte ori am drum pe la Mega sau când se întâmplă să mă împiedic de vreun vending machine pe la metrou, îmi aduce o cinstită și frumoasă dependență de zahăr, care mă face să mă simt ca o părăsită atunci când Snickers nu e sau să mă extra enervez la un moment dat, constatând că nu-mi mai vin blugii luați în iarnă, la reduceri. Oricum o iau, pe termen lung nu câștig eu, câștigă plăcerea.
Satisfacția, pe de altă parte, e o stare interioară și nu așa de efemeră. Apare nu neapărat din gustul chestiunii pe care tocmai am mâncat-o, ci mai degrabă din convingerea că am ales bine pentru mine. E măsura respectului meu pentru mine și e ceva ce nu mă face să sufăr în niciun fel. Satisfacția vine dintr-un loc foarte conștient, implică o alegere, nu un automatism, aducând după ea liniște și pace. E o treabă cumulativă. Cu cât fac mai multe alegeri bune, cu atât sunt mai satisfăcută. Plăcerea, în schimb, se manifestă fix pe dos. Cu cât o vânez mai mult, cu atât crește angoasa.
Un subiect cam greu pentru preajma prânzului, de aceea am făcut un desen 🙂 Mâncați întru satisfacție. La final de zi, când trageți linie și adunați, nu vreți să vă găsiți răvășiți de plăcere pe dinafară, ci înveliți în liniște pe dinăuntru, ca într-o păturică.
Be well! 🙂