E o treabă uzuală să ne legăm motivația de frică atunci când vrem să schimbăm ceva în apucăturile noastre alimentare. Ne gândim activ la consecințele nefaste pe care le-ar putea avea felul în care mâncăm acum, după care ne silim și ne impunem, pe bază de refresh întruna al amenințării cu moartea și neiubirea (care e cam același lucru, practic). Și pe urmă murim de fapt de ciudă și surprindere că nu ne iese schimbarea. Deși ne e frică. În ciuda ei. Văd asta în fiecare zi la oamenii cu care lucrez.
În realitate, frica are foarte puțină legătură cu motivația atunci când obiectul ei nu se uită la tine. Ești în pădure și vezi urs la 200 de metri în față. Ți-e frică? Evident! Te motivează frica să faci stânga-mprejur? You bet your ass! Dar dacă nu ai vedea ursul, ci doar ai ști că există riscul să-ți apară în cale, te-ar motiva treaba asta să te întorci din drum? Slabe șanse. Frica de consecințe viitoare nu a motivat niciodată pe nimeni să facă o brânză, nu pe termen lung. Mintea omului nu funcționează așa. Practic, nu vezi ursul. Și chiar dacă te trece periodic câte o spaimă la gândul că el există, și chiar dacă sub efectul ei o să te dai din când în când doi pași înapoi, o să-ți treacă repede.
Nu vă mai speriați întru schimbare și nu le mai cereți altora să o facă. E degeaba. Pentru că posibilitatea ursului nu e același lucru cu ursul. Știți ce zic? 🙂
Foto: © Welcomia | Dreamstime.com