Începe ca o frământare mică, în mintea ta. Apoi crește și crește în senzație de covor tras de sub picioare, până când simți că, dacă nu faci ceva, o să-ți rămână pielea mică și parcă-ți vine să desprinzi din tine bucăți. Nevoia de schimbare e acolo, e mare și frige. Și atunci ai de ales: te dai la fund sau te schimbi. Ce alegi?
Într-un astfel de moment de cumpănă ajung la mine marea majoritate a oamenilor cu care lucrez pe food coaching. Mă caută când frământarea lor, nevoia lor de schimbare, se întâlnește cu informația că exist. Iar eu sunt un fel de catalizator al schimbării, cu energia pe care mi-o dă sentimentul de recunoștință că mă primesc în ea. În schimbarea lor. În progresul lor, acest drog universal care funcționează fix pe principiul “the more you have, the more you want”.
Mai pe la începuturile mele ca food coach, m-am dus într-o vineri la un happening Google TGIF, să le povestesc celor mai deștepți oameni din oraș (no pressure!), cum e cu schimbarea, care e treaba cu motivația, care e soluția (că na, trebuie să existe una). Și adunându-mi eu gândurile, în capul meu și în proximitatea castroanelor cu fructe uriașe pe care Google team le plasase strategic pe masă, am realizat că pentru majoritatea oamenilor, motivația inițială, cea care îi împinge către shimbare, e una negativă. Frica (de consecințe/boli) sau o șifonată imagine de sine (când te uiți în oglindă și te întrebi, ca mama vitregă din Albă ca Zăpada, cine e cea mai frumoasă din țară, că precis nu ești tu).
Problema e că motivația negativă, deși bună să-ți dea un șut în fund cât să-ți zici “așa nu se mi poate”, nu te ajută pe termen lung. Omul nu poate să refuze prăjitură acum ca să fie slab peste șase luni. Mintea noastră nu funcționează așa. Iar dacă vrei să faci o schimbare reală și de fond, trebuie să-ți găsești un altfel de motivație. Să vezi binele imediat, nu pe cel de la capătul tunelului.
Pentru cei convinși că trebuie să-și angreneze voința în demersul ăsta de schimbare, presupunând că o și au, lucrurile rămân în acea fază incipientă și urâcios-negativă, în care-s mereu cu ochii pe premiul cel mare. Asta îi impiedică să se bucure de kilogramul dat jos azi, pentru că se gândesc doar la cele 9 pe care le mai au de pierdut. Nu văd beneficiile imediate și asta face totul greu și frustrant.
Pe de altă parte, oamenii care reușesc să facă o brânză sunt cei care înțeleg și acceptă că voința nu are ce căuta în acest proces. Că deși frica sau neiubirea de sine ne-a adus împreună, e cazul să lase la ușă orice bagaj, ca să se poată deschide către o nouă experiență și un nou soi de motivație. Cea permanentă. Zilnică. Să vadă, să conștientizeze și să sărbătorească zilnic starea de bine. Să își bucățească obiectivul cel mare și înspăimântător în mici obiective zilnice și săptămânale. Și să savureze fiecare izbândă, pentru că doar asta îi va face să își schimbe discursul interior din “Eu nu am voință/eu nu sunt disciplinat/degeaba încerc” în “Bravo, mă! Ai făcut-o și pe asta!”
Vei ajunge acolo unde ți-ai dorit în mod firesc. Și o să te iubești nu pentru că ești mai slab, ci pentru că, vorba aia, meriți. Pentru că măsura succesului tău nu va mai fi o cifră, ci o stare.